DIROBENELU
DIROBENELU
PortalAcasaCalendarFAQCautareInregistrareConectare

Distribuiți | 
 

 4.800 de dolari, prețul unui rinichi românesc în Africa

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
sanziana
Staff Officer
Staff Officer
avatar

Numarul mesajelor : 1365
Varsta : 67
Reputatie : 18
Puncte : 4775
Data de inscriere : 24/11/2006

MesajSubiect: 4.800 de dolari, prețul unui rinichi românesc în Africa   Mar Aug 09, 2011 9:17 pm


Reportaj

O anchetă privind rețelele internaționale de trafic de organe face valuri în Africa de Sud.

Peste o sută de persoane au fost operate ilegal într-un spital din Durban. Printre cei care și-au vândut organele unor evrei bogați se numără și mai mulți cetățeni români. RL prezintă în exclusivitate poveștile a doi dintre aceștia.

Cornel are 42 de ani și este din Brașov. În urmă cu opt ani a vândut un rinichi în Africa de Sud. A primit 4.800 dolari pentru el. Nu a fost în stare să-i mărturisească soției sale, iar când aceasta a aflat, după câțiva ani, l-a părăsit. Bărbatul a acceptat să-și spună povestea, cu condiția folosirii unui pseudonim.

„Nu îl pot ierta pentru ceea ce a făcut: să-și vândă un rinichi... Rinichiul îl donezi cuiva pe care îl iubești, dar nu îl vinzi! Nu îl pot ierta fiindcă m-a lăsat să mă întreb de ce nu putem avea copii, ba chiar să cred că eu sunt de vină. De ce am cheltuit atâția bani pe analize când el știa că nu are un rinichi și e posibil ca ăsta să fie motivul?", se întreabă fosta soție a lui Cornel.

Soția lui știa că cicatricea din partea stângă a abdomenului este urma unei operații pentru refacerea rinichiului. „Nu am mințit, chiar am avut dureri la rinichiul stâng, de aici a pornit totul", își nuanțează Cornel povestea. S-a gândit că are probleme din cauza ridicării greutăților. A început să caute pe internet oameni cu care să discute despre aceasta. Așa a ajuns să posteze mesaje pe mai multe forumuri.

La scurt timp a intrat în legătură cu un intermediar al pieței negre de rinichi. „Mi s-a prezentat cu numele și a adăugat că este român de origine evreiască. Era un bărbat pe la 55-60 de ani, cu vreo 20 de ani mai mare decât mine, gras, cu barbă. Nu era din Brașov, a venit cu trenul prima dată când ne-am întâlnit". Bărbatul e unul dintre nume-roșii intermediari națio-nali, care erau coordonați de omul de afaceri evreu Ilan Perry, supranumit „brokerul de organe", potrivit declarației poliției sud-africane pentru ziarul The Times.

Intermediarul l-a încurajat pe Cornel să-și vândă rinichiul: în loc să plătească pentru a-l repara, mai bine primește bani pentru el, salvează o viață și rămâne la fel de sănătos ca înainte. Cornel lucra atunci ca paznic, era un bărbat în formă, obișnuia să facă alpinism de performanță, iar cea mai gravă problemă de sănătate pe care o întâlnise era gripa. Asta îl făcea un candidat ideal pentru cei dispuși să cumpere un rinichi.

Lui Cornel i s-au făcut o serie de analize în Brașov. Două săptămâni mai târziu, a primit un telefon: se găsise o persoană compatibilă cu el, iar operația de transplant urma să aibă loc în orașul Durban din Africa de Sud.

Cumpărătorul plătea 120.000 de dolari pentru un rinichi

Românul intrase în rețeaua internațională de trafic de organe: cumpărătorii de rinichi erau din Israel, „donatorii" din România și Brazilia, iar operațiile aveau loc în Africa de Sud, în cadrul Spitalului St. Augustine, din Durban. Afacerea începuse în 2001. Inițial, „donatorii" erau tot evrei. Ei vindeau un rinichi cu 20.000 de dolari americani. După scurt timp însă, au început să fie aduși brazilieni și români, plătiți cu sume între 3.000 și 6.000 dolari. „Donatorii" erau cei care primeau cel mai puțin în afacerea rinichilor, unde cumpărătorul ajungea să plătească peste 120.000 dolari pentru un transplant.

În ziua plecării, Cornel a luat trenul din Brașov către Budapesta. Intermediarul român îl ajutase cu toate demersurile pentru călătorie. Acesta s-a urcat în tren la Arad și au mers împreună restul drumului.

Din Budapesta, Cornel a zburat singur cu avionul până în Durban, unde îl aștepta Delila, intermediara sud-africană. S-au înțeles mai mult prin semne, fiindcă intermediara vorbea engleza și portugheza, iar românul abia reușea să înțeleagă prima limbă. Delila l-a condus pe Cornel în camera de hotel, unde alți trei brazilieni așteptau să-și vândă rinichii: Vladimir, un bărbat în vârstă, Junior și prietena lui, un cuplu de tineri. Următoarele două săptămâni le-a petrecut în acest apartament; Cornel dormea cu Vladimir în cameră, iar Junior cu prietena lui. Găteau în bucătăria apartamentului.

„Nu mă înțelegeam cu brazilienii decât prin semne, fiindcă nu vorbeau deloc engleza. Beam împreună cafeaua, mâncam și uneori ne plimbam pe malul oceanului. Delila ne vizita zilnic. O singura dată ne-a dus la un restaurant luxos în port, unde l-am cunoscut și pe soțul ei. Era jucător de rugby. Am jucat apoi cu el fotbal american, într-un parc de lângă hotel."

A fost internat în spital cu două zile înainte de operația din mai 2003. A semnat acte în care declara că este rudă cu cine urma să-i primească rinichiul. Era o măsură prin care spitalul încerca să construiască un paravan legal întregii afaceri.

Cornel nu a vorbit și nici măcar nu a văzut-o pe aceasta; nu știe decât că este vorba de o femeie din Israel. S-a gândit că, dacă cei de acolo au hotărât ca pacienții să nu se vadă între ei, cu siguranță „este mai bine așa". „Am semnat că sunt rudă cu ea, deși era evident că nu eram. Mi-era rudă de la Adam încoace eventual", spune Cornel.

Au urmat o serie de analize și montarea unei drene la rinichiul stâng. Cornel începea să se gândească tot mai mult că urmează să facă o greșeală. Încă de la sosirea în Durban ideea îi revenea obsesiv în minte. Simțea însă că nu mai putea să dea înapoi. „Știam că sunt un om de cuvânt: dacă am bătut palma, merg până la capăt", se îmbărbăta Cornel.

„M-am trezit cu dureri îngrozitoare, însă nu durerea fizică era problema mea. Eram copleșit de regret și vinovăție pentru ceea ce făcusem. Dacă înainte de operație aveam îndoieli, după ce m-am trezit fără rinichi eram disperat. Nu-mi mai trebuiau nici banii, îmi doream doar să nu fi făcut asta. 4.800 de dolari nu este puțin, este fix zero în cazul ăsta", mărturisește Cornel.

A mai rămas trei zile în spital. „Era un spital imens, cu 5 niveluri imense, cât șapte stadioane, fiecare cu parcare și cu spații verzi în care erau băncuțe, izvoare și statui cu Fecioara Maria", își amintește Cornel.

Doctorul care l-a operat, Chris-topher, l-a vizitat de două ori. În rest, era în permanență însoțit de o asistentă care nota din când în când într-un carnețel. S-a întors la hotel, unde a dormit următoarele două zile, până marți, când avea avionul spre România.

Printre „donatorii" de rinichi se numără și cinci minori

Potrivit surselor sud-africane, în dosarele transplanturilor de la spitalul St. Augustine apar cinci cazuri de minori, dintre cele peste 100 de operații.

Deși Cornel nu a întâlnit nici un român în Durban, știe că au mai fost cel puțin doi în afară de el: o fetiță de 15-16 ani și un tânăr, Adrian, cu care a vorbit o dată la telefon. Despre fetița româncă, adusă de mama ei, a aflat de la Delila, intermediara sud-africană. I-a povestit că aceasta a fost singura româncă operată înaintea lui. În ceea ce îl privește pe Adrian, tânărul a vândut un rinichi la scurt timp după Cornel. „Trecuse o lună, o lună și ceva de la operație, când am primit un telefon. Era vocea unui tânăr care s-a prezentat și mi-a transmis «salutări de la Delila». Avea numărul meu de telefon de la intermediara sud-africană. Voia să vadă cum mă simt, cum mi s-a părut. Eu însă nu suportam să îmi reamintesc episodul, așa că a fost prima și ultima discuție cu băiatul", își amintește Cornel.

Adrian C. are acum 30 de ani și locuiește în Arad, unde lucrează ca paznic de noapte. Este rigid în mișcări și suspicios. „Pe mine nu mă păcălește nimeni, nu-s fraier. Nu am încredere în nimeni și nu discut decât dacă am ceva la asta", atrage atenția Adrian la prima discuție. Zgârcit cu informațiile, răspunde laconic sau tace în legătură cu transplantul din 2003. Avea atunci 22 de ani și era unul dintre cei trei copii ai unei familii sărace din Arad. A dat anunț în ziar că vinde un rinichi și așa a ajuns parte a rețelei internaționale de trafic uman. Îl interesau banii.

„Am călătorit spre Durban împreună cu o fată din Republica Moldova, care mergea acolo pentru aceeași treabă (vinderea unui rinichi - n.r.). La escala din Zürich, un bărbat căuta pe cineva de la care să cumpere un bilet de avion către Durban. Am vrut să i-l vând pe al meu, mai făceam câteva sute de dolari. Îl sunam pe ăsta care mi-l cumpărase și îi spuneam că am pierdut zborul și am nevoie de un nou bilet. Prostia a fost să-i spun moldovencei ce am de gând, iar ea a început să plângă, să mă roage să nu o las singură. A refuzat să-mi dea biletele, pe care le ținea în geantă. M-a enervat rău și nu am iertat-o decât după ce mi-a dat 200 de dolari la întoarcere, din banii primiți pe rinichi". Ulterior, Adrian a infirmat că a „donat" un rinichi în Durban. „Inițial am crezut că voi avea de câștigat ceva dacă pretind că îmi lipsește un rinichi. Acum am înțeles că nici vorbă. Dar am informații despre rețeaua de acolo; am și poze. Vi le pun la dispoziție dacă veniți cu o ofertă". Adrian povestește că are o tăietură în partea dreaptă a abdomenului ca urmare a unei operații pentru reconstrucție facială, din cauza unui accident la fotbal.

A fost internat în spital cu două zile înainte de operația din mai 2003. A semnat acte în care declara că este rudă cu cine urma să-i primească rinichiul. Era o măsură prin care spitalul încerca să construiască un paravan legal întregii afaceri.

Cornel nu a vorbit și nici măcar nu a văzut-o pe aceasta; nu știe decât că este vorba de o femeie din Israel. S-a gândit că, dacă cei de acolo au hotărât ca pacienții să nu se vadă între ei, cu siguranță „este mai bine așa". „Am semnat că sunt rudă cu ea, deși era evident că nu eram. Mi-era rudă de la Adam încoace eventual", spune Cornel.

Au urmat o serie de analize și montarea unei drene la rinichiul stâng. Cornel începea să se gândească tot mai mult că urmează să facă o greșeală. Încă de la sosirea în Durban ideea îi revenea obsesiv în minte. Simțea însă că nu mai putea să dea înapoi. „Știam că sunt un om de cuvânt: dacă am bătut palma, merg până la capăt", se îmbărbăta Cornel.

„M-am trezit cu dureri îngrozitoare, însă nu durerea fizică era problema mea. Eram copleșit de regret și vinovăție pentru ceea ce făcusem. Dacă înainte de operație aveam îndoieli, după ce m-am trezit fără rinichi eram disperat. Nu-mi mai trebuiau nici banii, îmi doream doar să nu fi făcut asta. 4.800 de dolari nu este puțin, este fix zero în cazul ăsta", mărturisește Cornel.

A mai rămas trei zile în spital. „Era un spital imens, cu 5 niveluri imense, cât șapte stadioane, fiecare cu parcare și cu spații verzi în care erau băncuțe, izvoare și statui cu Fecioara Maria", își amintește Cornel.

Doctorul care l-a operat, Chris-topher, l-a vizitat de două ori. În rest, era în permanență însoțit de o asistentă care nota din când în când într-un carnețel. S-a întors la hotel, unde a dormit următoarele două zile, până marți, când avea avionul spre România.

Printre „donatorii" de rinichi se numără și cinci minori

Potrivit surselor sud-africane, în dosarele transplanturilor de la spitalul St. Augustine apar cinci cazuri de minori, dintre cele peste 100 de operații.

Deși Cornel nu a întâlnit nici un român în Durban, știe că au mai fost cel puțin doi în afară de el: o fetiță de 15-16 ani și un tânăr, Adrian, cu care a vorbit o dată la telefon. Despre fetița româncă, adusă de mama ei, a aflat de la Delila, intermediara sud-africană. I-a povestit că aceasta a fost singura româncă operată înaintea lui. În ceea ce îl privește pe Adrian, tânărul a vândut un rinichi la scurt timp după Cornel. „Trecuse o lună, o lună și ceva de la operație, când am primit un telefon. Era vocea unui tânăr care s-a prezentat și mi-a transmis «salutări de la Delila». Avea numărul meu de telefon de la intermediara sud-africană. Voia să vadă cum mă simt, cum mi s-a părut. Eu însă nu suportam să îmi reamintesc episodul, așa că a fost prima și ultima discuție cu băiatul", își amintește Cornel.

Adrian C. are acum 30 de ani și locuiește în Arad, unde lucrează ca paznic de noapte. Este rigid în mișcări și suspicios. „Pe mine nu mă păcălește nimeni, nu-s fraier. Nu am încredere în nimeni și nu discut decât dacă am ceva la asta", atrage atenția Adrian la prima discuție. Zgârcit cu informațiile, răspunde laconic sau tace în legătură cu transplantul din 2003. Avea atunci 22 de ani și era unul dintre cei trei copii ai unei familii sărace din Arad. A dat anunț în ziar că vinde un rinichi și așa a ajuns parte a rețelei internaționale de trafic uman. Îl interesau banii.

„Am călătorit spre Durban împreună cu o fată din Republica Moldova, care mergea acolo pentru aceeași treabă (vinderea unui rinichi - n.r.). La escala din Zürich, un bărbat căuta pe cineva de la care să cumpere un bilet de avion către Durban. Am vrut să i-l vând pe al meu, mai făceam câteva sute de dolari. Îl sunam pe ăsta care mi-l cumpărase și îi spuneam că am pierdut zborul și am nevoie de un nou bilet. Prostia a fost să-i spun moldovencei ce am de gând, iar ea a început să plângă, să mă roage să nu o las singură. A refuzat să-mi dea biletele, pe care le ținea în geantă. M-a enervat rău și nu am iertat-o decât după ce mi-a dat 200 de dolari la întoarcere, din banii primiți pe rinichi". Ulterior, Adrian a infirmat că a „donat" un rinichi în Durban. „Inițial am crezut că voi avea de câștigat ceva dacă pretind că îmi lipsește un rinichi. Acum am înțeles că nici vorbă. Dar am informații despre rețeaua de acolo; am și poze. Vi le pun la dispoziție dacă veniți cu o ofertă". Adrian povestește că are o tăietură în partea dreaptă a abdomenului ca urmare a unei operații pentru reconstrucție facială, din cauza unui accident la fotbal.
a sfârșitul anului în care a avut loc operația lui Cornel, autoritățile sud-africane au reținut primii suspecți în rețeaua traficului de organe. Din 2003 până în 2010, procesul a fost amânat de aproximativ opt ori. A fost chiar un moment în care au fost retrase toate acuzațiile, reluate ulterior.

Până de c**ând, compania Netcare, care deține lanțuri de spitale private în Marea Britanie și Africa de Sud, printre care și spitalul St. Augustine din Durban, și-a susținut nevinovăția: nu a știut despre aceste transplanturi ilegale realizate în cadrul spitalelor sale. La sfârșitul lui 2010 însă au avut loc noi rețineri: patru medici și doi coordonatori de transplant. Netcare a pledat vinovat și a acceptat să plătească penalități de peste 1 milion de dolari. Procesul trebuia să înceapă în luna mai, dar a fost amânat pentru decembrie 2011.

Rețeaua implica însă un număr extins de persoane. Cel mai important intermediar este omul de afaceri evreu Ilan Perry, care coordona toți brokerii de la nivel regional. „Inițial, Ilan Perry a câștigat enorm, ani la rând, din organizarea transplanturilor în Turcia, cu «donatori» din Republica Moldova și cumpărători din Israel. Mutarea afacerii în Africa de Sud de către Ilan Perry și alți doi intermediari israelieni la începutul anilor 2000 a însemnat o alternativă mai puțin costisitoare", potrivit lui Nancy Scheper-Hughes, directoarea programului de studii doctorale în antropologie medicală în cadrul Univer-sității Berkeley din SUA, precum și co-fondator al organizației Organ Watch, care se ocupă de problema traficului de organe. De peste un deceniu, Nancy contribuie la desconspirarea „mafiei organelor" la nivel internațional. De la începutul anilor 2000, a cercetat și a publicat în reviste de renume internațional studii despre situația din Africa de Sud.

Autoritățile sud-africane au ajuns chiar și pe teritoriul României, în ancheta privind traficul de rinichi. În 2005 au fost întrunite comisii rogatorii, în care românii-donatori au fost citați ca martori. Potrivit DIICOT, la momentul respectiv în România era în vigoare Legea nr 2/98, care nu avea reglementări stricte în privința donatorilor. Din această cauză și fiindcă românii au fost citați doar ca martori în cercetările sud-africane, autoritățile din țară nu găsit motive pentru a deschide, la rândul lor, o anchetă. Astăzi, există reglementări mult mai scricte privind transplanturile, sub legea 95/2006.

Ar trebui legalizat comerțul cu organe?

Numărul pacienților care au nevoie de transplanturi crește constant, potrivit raporturilor Organizației Mondiale a Sănătății. Totodată, un rinichi primit de la un donator viu funcționează în medie de două ori mai mult decât cel primit de la o persoană în moarte cerebrală. De ani de zile apar constant zvonuri la nivel internațional că, pentru a alimenta această nevoie, se fură rinichi: oamenii care sunt drogați și se trezesc fără un rinichi, sunt furați copii și găsiți fără organe. Deși acestea rămân mituri, este adevărat că piața neagră a transplanturilor e înfloritoare, conform analizei din raportul OMS realizat în 2007.

„Donatorii" sunt oameni vulnerabili, săraci, prizonieri, refugiați, proveniți din țări slab dezvoltate, după cum reiese din concluziile Summitului Internațional pe problema Turismului pentru Transplant și al Traficului de organe, din 2008, în Istanbul. Pe de altă parte, cumpărătorii sunt bogații din țările dezvoltate. În cadrul rețelei internaționale Israel - Africa de Sud - Brazilia/România, cumpărătorul evreu plătea cel puțin 120.000 dolari pentru un rinichi. Cei care vindeau rinichii, oameni săraci din Brazilia și România, primeau între 3.000 și 6.000 dolari. Restul banilor era împărțit între intermediari și chirurgi.

Unii susțin că legalizarea comerțului cu organe ar face să dispară toți acești intermediari; sumele de bani necesare unui transplant s-ar diminua. Pacienții cu dializă ar plăti mai puțin pentru a-și recăpăta sănătatea, iar cei care vor să își vândă organele, ar putea fi plătiți cu sume mai mari. Acesta este raționamentul în numele căruia se militează pentru legalizarea comerțului cu organe.

„Pacienții nu pot fi reduși la obiecte de consum ale pieței, la recipiente cu părți de schimb. Transformarea sărăciei unei persoane într-o oportunitate pentru altcineva înseamnă violarea fundamentelor etice umane", spune Nancy Scheper-Hughes.

Pentru Gheorge Tache, vice-pre-ședinte al Asociației Transplan-taților din România, legalizarea vânzării rinichilor este exact opusul: un gest în sprijinul pacientului. Este voluntar în Asociația Transplantaților din 2006, la un an după ce el însuși a primt un rinichi de la vărul său.

ricine ar putea avea nevoie cândva de un transplant și, cu siguranță, nu toți vor avea norocul pe care l-am avut eu cu vărul meu. Spre exemplu, am auzit discuții ale unora care propun să se legalizeze vânzarea de organe, iar statul să fie cel care suportă costurile. Astfel, s-ar elimina suspiciunile legate de piața neagră a organelor. Marile beneficii însă ar fi creșterea numărului transplanturilor și oferirea șansei la viață celor nevoiași. Sunt în felul acesta avantaje și de o parte și de alta. Un organism funcționează la fel de bine cu un singur rinichi."

Nancy Scheper-Hughes atrage atența însă că vânzarea unui rinichi nu este tocmai lipsită de riscuri. „Vânzarea organelor are consecințe sociale care depășesc efectele secundare din punct de vedere medical. Totodată, în afacerile de tipul acesta, chirurgul încalcă jurământul lui Hippocrat, care spune să nu faci rău pacientului. Or, celui care vinde un rinichi, îi faci rău. Argumentul că răul făcut acestuia este mic, raportat la binele reprezentat de salvarea vieții celui care cumpără organul este un argument îngrijorător. Aceasta este lumea în care ați vrea să trăiți: unde cei privilegiați pot obține proprietatea asupra unor părți din corpurile celor dezavantajați?"

Totodată, toate studiile care arată că riscurile medicale ale celor care vând rinichi nu sunt semnificative, au fost realizate în țări dezvoltate. Or, majoritatea „donatorilor" de organe provin din regiuni sărace și nu au parte de îngrijiri medicale corespunzătoare și de igienă. Nancy atrage atenția asupra situației „donatorilor" din Republica Moldova. Au fost 38 de țărani moldoveni care și-au vândut câte un rinichi în Turcia,la sfârșitul anilor '90. În 2009, când Nancy Scheper-Hughes a revenit împreună cu doctorandul român Călin Goina pentru a-i revedea pe aceștia, 5 dintre ei muriseră.

De ce nu vor românii să-și doneze organele după deces?

În România, sunt 2.000 de pacienți pe listele de așteptare pentru transplant. Sunt însă peste 9.000 de pacienți care fac dializă, dar marea parte a acestora nu se califică pentru un transplant: sunt prea bătrani, fie au și alte probleme de sănătate. În România, în prezent, există doar un donator la un milion de locuitori. Anual au loc mai puțin de 250 de transplanturi.

În 2010, doar 31% din români ar accepta să-și doneze organele după moarte, iar 34% și-ar da con-simțământul ca organele rudelor apropiate să fie donate (sursa: Eurobarometru). Deși procentele au crescut față de anii trecuți, sunt cu mult sub media europeană de 55%, respectiv 53%. Potrivit Eurobarometrului, principalul motiv pentru procentul mic înregistrat în România este religia.

„Presa sperie potențialii donatori. Când apar știri negative, că un copil e răpit, că au fost găsiți oameni morți fără organe, impactul public e aversiunea față de donarea organelor. E vizibil în statistici și în motivele pe care le invocă oamenii când facem campanii prodonare: le este teamă că se va face trafic cu organele rudelor acestora", crede Gheorghe Tache, vicepreședinte al Asociației Transplantaților din România.

Pe de altă parte, doctorul Ionel Sinescu, director al Centrului de Chirurgie Urologică, Dializă și Transplant Renal de la Institutul Fundeni, crede că altele sunt motivele pentru numărul redus de transplanturi. „Donatori există. Românii, în suferința lor, sunt solidari. Sunt puțini donatori, dar nu din cauza familiilor, ci a sistemului medical: secțiile de terapie intensivă sunt prost organizate - moartea cerebrală nu este anunțată către coordonatorul de transplant, nu sunt suficienți medici în terapia intensivă care să monitorizeze pacienții, nu sunt suficient echipate - de multe ori medicii trebuie să aleagă între a folosi ventilatorul pentru cineva care va trăi, sau pentru un pacient în moarte cerebrală. Totodată, avem doar 5 coordonatori de transplant în România. Comparați cu Spania, care are 1.000, la o populație dublă", explică Sinescu.

Când avea 49 de ani, Gheorge Tache se afla de un an pe lista de așteptare pentru transplant de rinichi. A primit într-o noapte un telefon de la Spitalul Fundeni: era un posibil beneficiar al rinichiului unei persoane în moarte cerebrală. „Mai era un candidat pe rinichiul acesta, o tânără din Galați. Făcea dializă de șase ani, nu se mai putea deplasa, era în stare critică. După ce am făcut analizele de compatibilitate, a venit doctorul și ne-a dat verdictul: tânăra din Galați era cea compatibilă. Acea persoană care nu se putea deplasa a sărit în sus de bucurie. Atunci mi-am dat seama că transplantul este șansa vieții unora, inclusiv a vieții mele".

Netcare, compania medicală care deține Spitalul St. Augustine, unde aveau loc transplanturile ilegale, nu a răspuns solicitărilor RL.


Cum se împărțeau banii

Cumpărătorul plătea 120.000 de dolari pentru un rinichi.

„Donatorul" primea intre 3.000 și 6.000 de dolari.

Unul dintre românii care și-au donat rinichiul a primit 4.800 de dolari.

"Aceasta este lumea în care ați vrea să trăiți: unde cei privilegiați pot obține proprietatea asupra unor părți din corpurile celor dezavantajați?"

Nancy Scheper-Hughes, doctor în antropologie, Berkeley University, California, director Organ Watch

_________________
Cine nu iubeste animalele, nu iubeste nici oamenii!
Sus In jos
http://jurtrad.own0.com/
 
4.800 de dolari, prețul unui rinichi românesc în Africa
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1
 Subiecte similare
-
» ZODIA BERBECULUI
» ZODIA SAGETATORULUI
» Care este locul tau preferat?
» Fier de calcat: ce marca recomandati, ce metal pt talpa fierului?
» Atelierul de acasa

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
DIROBENELU :: NEWS-
Mergi direct la:  
|
Creati un forum gratuit | © phpBB | Forum gratuit de suport | Semnaleaza un abuz | Creeaza-ti propriul blog